Procrastinarea este un comportament caracterizat prin amânarea în mod nejustificat a acțiunilor sau a sarcinilor pentru un moment ulterior și reprezintă un deficit la nivelul autoreglării unei persoane. Este o modalitate de evitare a unei sarcini care trebuie îndeplinită, o amânare intenționată a începerii sau a finalizării acesteia, în ciuda consecințelor negative.

Fără să aibă la bază o problemă de management defectuos al timpului sau lipsa capacității de organizare, persoanele care manifestă un comportament de procrastinare nu și-au dezvoltat abilitatea de reglare emoțională, de la internalizarea propriilor intenții până la a învăța să acționeze în conformitate cu acestea.

Procrastinarea poate fi atât un simptom al anxietății, cât și un mecanism de combatere a ei. Modalitățile prin care persoanele care procrastinează se mint pot fi surprinse în discursuri precum: ”lucrez mai bine sub presiune” sau ”voi avea mai mult chef să fac asta mâine.” Bineînțeles că acest lucru nu se întâmplă, sarcinile fiind amânate la nesfârșit sau până în ultima clipă. Practic, procrastinarea este o amânare sistematică, cronică.

Cei care practică procrastinarea caută în mod activ distractori, în special cei care nu necesită multă implicare din partea lor, cum ar fi verificarea mailului. Distragerea în acest mod a atenției reprezintă o modalitate de a evita emoții precum teama persistentă de eșec, cu care ar trebui să se confrunte dacă ar trece la acțiune.

Foarte adesea aceste persoane mai au asociată o altă trăsătură, care face și mai grea ieșirea din cercul vicios: perfecționismul. O persoană perfecționistă va avea tendința să procrastineze mai des deoarece crede că nu va putea face lucrurile perfect. Așadar le va amâna la infinit.

Amânarea cronică are atât costuri de natură socială, putând compromite relațiile de muncă, de prietenie sau pe cele romantice, precum și consecințe în planul sănătății fizice, persoanele riscând să dezvolte cel mai adesea tulburări gastro-intestinale, tulburări de somn și dereglări ale sistemului imunitar.

Nu orice amânare este însă o formă de procrastinare; pentru ca un comportament să fie considerat așa e nevoie ca acesta să îndeplinească trei criterii: să fie neproductiv, inutil și întârziat. Numim procrastinare amânarea sarcinilor importante, cu o relevanță ridicată pentru noi și care implică asumarea unei responsabilități semnificative. Așadar nu orice amânare este indezirabilă, ci doar aceea prin care evităm să punem în practică acțiunile necesare și relevante.

Majoritatea studiilor din literatura de specialitate vizează rolul pe care îl are procrastinarea în relație cu performanța academică. O metaanaliză publicată în anul 2015 (Ryung Kim) care sistematizează rezultatele a 33 de studii relevante indică faptul că procrastinarea este corelată negativ cu performanța academică. Asta înseamnă că cu cât crește frecvența comportamentelor de amânare, cu atât scade performanța academică și invers.

Este paradoxal cum, într-o lume a termenelor-limită, dominată de obsesia eficienței, procrastinarea a devenit ”boala” timpurilor moderne. Nu putem identifica cu exactitate când a apărut această tendință a oamenilor sau dacă omul preistoric își putea permite să amâne ieșirea la vânătoare și cu ce costuri privind propria supraviețuire.

Ceea ce putem afirma cu siguranță este că sub aparența unei atitudini inofensive, procrastinarea reprezintă o ”zonă” periculoasă din noi care se interpune adesea între ceea ce suntem și ceea ce am putea face din scopurile cele mai relevante ale noastre.