Să o luăm cu începutul. Concepțiile care ne-au fost transmise și inoculate încă de mici despre rostul lumii sunt în marea lor majoritate distorsionate. Deoarece ne pot face foarte mult rău, devine responsabilitatea noastră să evaluăm în mod critic aceste mesaje și să le demitizăm atunci când se îndepărtează de realitate.

De câte ori nu ați auzit expresia ”suferă din dragoste”, versurile celebrei melodii ”Love hurts” sau alte citate din același registru? Toate transmit ideea că sentimentul profund uman după care tânjește orice ființă are la bază o mare de suferință, care îl legitimează, cumva. Adică dacă sufăr, înseamnă că iubesc. Nimic mai departe de adevăr.

În accepțiunea comună iubirea e descrisă ca un foc mistuitor, tortură, ceva teribil și înnebunitor, care te marchează pe viață și care lasă cicatrici adânci. De vreme ce din dragoste și în numele ei s-au făcut atâtea de-a lungul istoriei, trebuie să fie ceva extrem de serios cu acest sentiment.

Literatura și cinematografia nu ne ajută deloc în acest sens, întrucât perpetuează exact această idee de iubire ca incertitudine, ca zbucium și ca neîmplinire, însă noi nu despre asta vorbim aici.
Vorbim despre ceea ce a învățat omul de rând, prin interacțiunile cu adulții semnificativi din viața sa, să creadă despre iubire și despre relații.

Despre cum le învățăm pe fetițe încă de mici că dacă cineva le trage de codițe e un semn că le place. Despre cum le transmitem mai târziu adolescentelor că dacă cineva le ignoră sau se poartă urât cu ele trebuie să treacă cu vederea acest lucru.

Ca specialist în sănătate mintală simt nevoia să reafirm ori de câte ori am ocazia că o relație de iubire autentică între doi oameni, între două personalități mature și asumate, nu trebuie să aibă nimic în comun cu suferința. În niciun caz nu e firesc ca iubirea să presupună durere emoțională.

Dimpotrivă, ea trebuie să reprezinte un spațiu securizant în care fiecare dintre cei doi parteneri poate să fie el însuși și să se manifeste plenar, fără a-și pierde individualitatea. Un soi de ”acasă”.

Sigur că orice relație de iubire are propriul ei ritm de maturizare, propriile ei manifestări, suișuri și coborâșuri, care fac parte din firescul vieții de cuplu. Și da, este perfect normal să experimentăm într-o relație atât emoții pozitive, cât și negative, însă dacă ceea ce noi etichetăm drept ”iubire” ne pricinuiește suferință emoțională, să fim siguri că acolo nu despre iubire este vorba, ci despre orice altceva în afara ei.

Poate fi vorba despre o formă de abuz, pe care nu avem capacitatea să o identificăm sau asupra căreia acționează mecanismul negării, deoarece nu toate formele de abuz se manifestă flagrant și sunt ușor de recunoscut.

Uneori abuzul este de natură subtilă, dinamica din cuplu fiind una care se schimbă continuu, cei doi parteneri devenind pe rând când agresor, când victimă, pendulând la nesfârșit între cele două roluri.

Poate fi vorba despre o relație de dependență sau de codependență, întreținută de un set de tipare mentale dezadaptative, mecanisme defensive excesive și un contact prea slab cu propria persoană.

Să reținem că atunci când ne alegem relațiile, noi căutăm mai degrabă familiaritatea, decât fericirea. E o ”farsă” pe care ne-o joacă creierul. Iar dacă ne-a fost familiară o iubire de tip disfuncțional, nu vom ști nici să căutăm iubirea, nici să o recunoaștem atunci când o întâlnim.

Dacă adulții din viața ta nu și-au exprimat iubirea față de tine la momentul potrivit așa cum are nevoie să o simtă un copil, nu ai avut cum să deprinzi actul de a iubi pe altcineva în mod sănătos și adaptativ.

Iubirea nu înseamnă atașament, control sau renunțare la sine. Iubirea oferită condiționat nu e iubire. Nevoia de cineva nu înseamnă iubire, nici teama de singurătate. Gesturile grandioase de genul ”renunț la mine de dragul nostru” sunt doar compromisuri costisitoare. Nu sunt născute din iubire, ci din insecuritate. Cine spune ”te iubesc mai mult decât pe mine” nu te iubește, ci încearcă să compenseze lipsa iubirii de sine prin intermediul relației cu tine și îți pune în cârcă responsabilitatea propriei fericiri.

Ce ar trebui, în schimb, să fie iubirea? O stare împlinitoare, care nu trebuie să te completeze, ci să te pună în valoare, care să creeze spațiul și starea care să te ajute să te dezvolți.

Însă pentru a nu îți sabota tu însuți propria relație este foarte important ca atunci când intri în ea să fii în regulă cu tine însuți. În caz contrar, există riscul să îți proiectezi asupra ei propriile conflicte personale nerezolvate.

Înainte de a intra într-o relație nouă sau chiar dacă te afli deja într-o relație, îți recomand să petreci un timp învățând lecția iubirii de sine. Să înveți să devii cea mai importantă persoană din viața ta, deoarece atâta vreme cât nu te accepți și nu te iubești pe tine nu poți iubi în mod sănătos pe cineva exterior ție.

Ducem în relație atât starea de bine cu noi înșine, cât și nemulțumirile și frustrările, pe care le proiectăm în mod constant asupra celuilalt. Iubirea pe care o oferi și pe care ești sau nu capabil să o primești ia, într-un mod subtil, forma ta, a propriei împăcări cu tine însuți.

Să fim atenți, așadar, cărui tip de relație îi punem eticheta de ”iubire” și cui dăm voie, în numele ei, să ne populeze mintea și viața. Cel mai bine e să fii tu însuți și pentru tine înainte de toate, întreaga iubire pe care îți dorești să o primești!