Perfecționismul reprezintă o trăsătură de personalitate manifestată prin încercarea permanentă de a face lucrurile într-o manieră impecabilă și prin setarea unor standarde de performanță nerealiste. Eșecul atingerii acestor standarde generează adesea sentimente de culpabilitate, uneori chiar de furie îndreptată împotriva propriei persoane.

 Cei care manifestă perfecționism se autoevaluează într-o manieră critică și manifestă o preocupare exagerată față de evaluările pe care ceilalți le fac la adresa lor. Au o gândire rigidă, dihotomică, de tipul „totul sau nimic” și manifestă o lipsă de încredere cronică în propria persoană.

Cercetătorii în problematica perfecționismului arată că există două tipuri de comportament specifice acestuia: preocuparea pentru greșeli și standardele foarte înalte. Perfecționiștii consideră că orice eroare reprezintă un eșec în sine și duce la pierderea iremediabilă a respectului celor din jur.

Precursorii perfecționismului sunt nevoia de a fi iubit și de a fi acceptat, negratificarea în mod adecvat a acestor nevoi generând tendința irațională de a fi și de a face totul în mod perfect. De asemenea, un mediu familial în care există antecedente de perfecționism și de dezaprobare poate duce cu ușurință la dezvoltarea acestei trăsături.

Există o componentă substanțială de anxietate în perfecționism, deoarece frica este cea care duce la dezvoltarea și menținerea acestuia – frica de a nu fi criticat, de a nu fi respins, de a nu dezamăgi.

Din cadrul cognițiilor ce stau la baza comportamentului perfecționist fac parte „decât să nu fac un lucru perfect, mai bine nu îl fac deloc”, precum și „trebuie să fac totul perfect, altfel sunt un ratat”.

Perfecționiștii consideră adesea că chiar și cele mai importante eforturi pe care le fac nu sunt suficiente și că ar trebui să facă întotdeauna mai mult. Ei nu sunt în măsură să simtă satisfacție când realizează ceva deoarece cred că nimic din ceea ce fac nu este suficient de bun pentru a justifica acest sentiment.

Întrucât se concentrează excesiv pe evitarea eșecurilor, perfecționiștii ajung să amâne la infinit începerea sarcinilor mergând uneori până la a nu le mai face deloc, lucru care generează o mare tensiune interioară.

Principalele consecințe negative ale perfecționismului sunt: o permanentă stare de nemulțumire și de stres, durere emoțională puternică în cazul eșecurilor, incapacitate de adaptare socială, precum și tendința de izolare.

Studiile indică o legătură între perfecționism și următoarele tulburări de natură psihică: depresie, tulburările anxioase, tulburarea obsesiv-compulsivă, anorexie, alcoolism.

Perfecționismul se poate manifesta de la un nivel minim, ce nu prezintă disfuncționalitate, până la nivel patologic care interferează în mod semnificativ cu calitatea vieții individului și a celor din jurul său.
De aceea cel mai bine pentru sănătatea noastră mintală este să cultivăm o atitudine de acceptare a vulnerabilităților și a naturii noastre imperfecte și să lucrăm la dezvoltarea toleranței față de propriile greșeli.

Dacă aveți în preajmă o persoană care manifestă tendințe perfecționiste, rețineți că nu este suficient să-i spuneți să renunțe la comportament, ci este important să i se acorde sprijinul și acceptarea necondiționată care i-au lipsit în trecut și care au dus la situația actuală.

Despre ce comportamente manifestă perfecționiștii, precum și care sunt tehnicile de intervenție utile pentru a modela tendința spre perfecționism, într-un articol viitor. Până atunci, aveți grijă de echilibrul vostru interior!