Tema fericirii reprezintă un subiect supralicitat, dar v-ați întrebat vreodată ce ne menține „ne-fericirea?”
La fel ca fericirea și nefericirea este o stare învățată, care are nevoie de mult exercițiu. Așa că dacă o persoană o stăpânește foarte bine înseamnă că a exersat-o suficient de mult.

Nefericirea este o stare pe care o trăim la nivel subiectiv și care ne acaparează, în momentul în care o experimentăm, întreaga viață psihică. Opusă stării de bine (well-being), nefericirea se auto-întreține prin faptul că în momentul în care avem o stare negativă, creierul reactualizează din memorie și alte evenimente cu conținut negativ, care să ne facă să simțim că lucrurile stau și mai rău decât în realitate. Efectul este unul cumulativ, precum al bulgărelui de zăpadă.

Creierul uman prezintă numeroase „biasuri” cognitive, adică erori de judecată sau tendințe de a gândi în anumite moduri, care deformează modul în care percepem realitatea.
Unul dintre acestea este „biasul negativității”, adică tendința automată de a acorda mai multă atenție și mai multă importanță experiențelor și informațiilor negative decât celor pozitive.
Majoritatea persoanelor au fost expuse, de la începutul vieții, la anumite influențe disfuncționale și au ajuns ca adulți să recunoască stările de nefericire ca fiind firești, normale. Acesta este și motivul pentru care le perpetuează și nu au capacitatea de a ieși din ele, rupând tiparele negative care le mențin: pentru că sunt realitatea cu care sunt cel mai obișnuiți și care le e cel mai la îndemână să o înțeleagă și să o gestioneze.
Cu alte cuvinte, mulți oameni fie nu ar ști cum să se comporte dacă s-ar simți fericiți, fie nu ar ști să gestioneze emoțiile pozitive asociate stării de bine, fie ar încerca sentimente de vinovăție în prezența fericirii.

Există autori (Pieper & co.) care vorbesc despre o așa-numită „dependență de nefericire”. Aceștia descriu o nevoie inconștientă, dobândită încă de timpuriu, de a ne provoca o stare de nefericire, care ne subminează sănătatea emoțională și fizică, viața profesională și relațională. Conform lor, suferința reprezintă un mod de alinare deprins încă din copilărie, pe care îl utilizăm și în viața adultă.
Explicația e simplă: atunci când nevoile emoționale ale copiilor nu sunt întâmpinate în mod adecvat, ei presupun, în mod inconștient, că nefericirea pe care o trăiesc este dezirabilă. De îndată ce au confundat nefericirea cu o falsă fericire, ei dezvoltă anumite nevoi de a reexperimenta aceste sentimente de nefericire, crezând în mod greșit că ele sunt pozitive.
Cum nici obsesia zilelor noastre de a fi în permanență fericiți, dar nici dependența de o stare eternă de nefericire nu reprezintă modul dezirabil de a ne raporta la realitate, ele ne împiedică să avem o viață mentală sănătoasă și echilibrată.

Despre cum pot oamenii să învingă tendința de a căuta și de a-și perpetua nefericirea chiar și atunci când lucrurile stau bine în viața lor și despre cum pot să își transforme viața într-una mai împlinită, într-un post viitor. Până atunci, nu uitați să aveți grijă de echilibrul vostru mental!...